Dragi prieteni, vă semnalăm un articol al lui Ioan Popa, apărut în revista Glasul Bisericii:

Coordonatele artistice ale unui spațiu liturgic în contemporaneitate

Ziua a VI-a  - imagini de la masa rotundă

Ziua a VI-a - Lucrările finale

Alin Pater - Arad - Cuvioasa Varvara - icoană pe sticlă 

Andrei Mușat - București -  Sfinții Arhangheli - tempera pe panou de lemn 

                   
                           Andrei Nuțu - Piatra Neamț - Bunavestire - tempera pe panou de lemn

     Claudiu Sfara - Baia Mare - Sfinții Împărați Constantin și Elena- tempera pe panou de lemn

Florentin Stoian - Brăila - Maica Domnului Împărăteasă - tempera pe panou de lemn

Florin Deaconiuc - Iași - Sfântul Prooroc Ilie Tesviteanu - tempera pe panou de lemn

              George Romila - Piatra Neamț - Sfântul Gheorghe - tempera pe panou de lemn

Ovidiu Gliga - Brașov - Nașterea Maicii Domnului - tempera pe panou de lemn 

Pr. Emanuel Ganciu - Troiță - meplat în lemn de stejar 

 Stanislav Grecu - Chișinău - Adormirea Maicii Domnului - tempera pe panou de lemn 

George Romila (43 ani) a absolvit Liceul de artă Victor Brauner din Piatra-Neamț și Academia de arte din Cluj, la secția grafică. De ortodoxie se apropie în ultimii ani de facultate. La început, a privit icoana prin filtrul artei moderne, ceea ce s-a dovedit ulterior a fi fost o capcană. Consideră că nu poți privi icoana doar din punct de vedere al expresiei artistice, pentru că te blochezi, îți plac exagerările, iar mai târziu vezi greșelile. Spune că ai tot timpul nevoie de un ochi proaspăt. A simțit lipsa unui maestru și se bucură că a găsit un grup cu o părere sinceră, care să-l  ghideze. "Învățând din propriile greșeli, drumul devine mai lung, cu ani întregi de frustrări și icoanele tale rămân prinse într-un iconostas, cu care trebuie mereu să te confrunți. În anii 2000, accesul la internet nu era atât de facil, albumele aveau culori virate și aveai ocazia să înveți greșit din start. Astăzi există bănci întregi de imagini pe internet și oameni generoși, nu doar români, ci și greci, sârbi, macedoneni. Îți trebuie, însă, discernământ".

 Artistul a avut ocazia să-l întâlnească la Vatoped pe părintele Haralambie, care i-a spus care-i sunt problemele și care a reușit să îl facă să se smerească, să studieze, să își impună o disciplină și studiu pe termen lung. Consideră că e încă la început de drum, iar provocarea, lansată de Ioan Popa, de a se apleca către icoanele populare, i-a prilejuit descoperirea comorilor de duhovnicie, simplitate și frumusețe încapsulate în creația populară. Spune că firea iconarului poate filtra, preluând elemente de sintaxă pe care le adaptează la ceea ce cere icoana ortodoxă și te apropie treptat, de icoana care ți se potrivește.

La Iconari în Otopeni, l-a pictat pe Sfântul Gheorghe, pentru că i s-a părut ofertant (cu elemente diverse: animale, natură, personaje). A observat cu atenție cum au simțit vechii iconari să trateze aceste lucruri și este fascinat cum aceștia au reușit să sintetizeze elementele de vegetație sau, după caz, anatomia. A propus o abordare cromatică curajoasă, cu culori saturate, amintind de cromatica orientală, a arabilor și evreilor, și a pus frână artistului care ar fi vrut, poate, mai multe elemente. Și-ar fi dorit să aibă mai mult timp de studiu și să fi venit cu tema de acasă, cu un desen mai închegat. Simte o ușoară nesiguranță în a folosi un stil care nu îi este, încă, propriu (icoana populară). Spune că trebuie să știi unde să te oprești, cu culoarea și linia, să nu exagerezi, pentru că un stil eclectic riscă să nu dea coerență icoanei tale.

Este adeptul principiului, conform căruia Biserica recomandă dreapta măsură, astfel încât nu se angajează într-o noutate pe care nu o cunoaște și nu o stăpânește. Consideră important ca expresivitatea să fie circumscrisă elementului iconic. Mesajul pe care Biserica l-a predat prin icoană trebuie avut în vedere și de iconarii de azi, iar icoana de secol XIII și XIV consideră că este o lecție a unui limbaj ajuns la maturitate și care funcționează ca un far, ca un reper. Dacă te îndepărtezi și pierzi din vedere farul, te rătăcești în estetisme. Iată de ce, spune iconarul, trebuie să rămâi tot timpul cu fața spre Biserică, cea care a copt, în sute de ani, o importantă teologie a icoanei.

Claudiu Sfara (43 ani) a absolvit Liceul de artă din Baia-Mare și facultatea de arte vizuale din Oradea. A colaborat cu pictorul Mihai Panfil din Iași. Ocazia de a lucra pe șantier i s-a ivit în timpul facultății, atunci când un coleg de la arte, care lucra ca ucenic la un pictor de biserici a vrut să plece și să lase pe cineva în locul lui. A lucrat câțiva ani vara pe șantiere, mai ales frescă cu Florian Negruț, în județul Sălaj. Apropierea de slujbele ortodoxe a venit mai târziu, atunci când s-a întâlnit cu Marcel Trifa din Oradea, un coleg, pe care îl consideră un exemplu personal esențial prin trăirea religioasă pe care i-a insuflat-o. Apoi, vreme de 10 ani, a pictat icoane și iconostase, după modele grecești.

Prima biserică în care și-a asumat un program iconografic a fost cea din Călinești. Biserică nouă, în stil maramureșean, unde trebuia să propună un model iconografic de inspirație populară. Proiect care l-a dus la bun sfârșit, dar pe care azi l-ar aborda diferit.

 O experiență insolită a constituit-o iconostasul pictat pentru o biserică a unei comunități ortodoxe din New Jersey pe care l-a pictat în stilul lui El Greco. A revenit în Munții Apuseni și, îndrumat de Ioan Popa, a făcut un salt calitativ în acest meșteșug. Consideră că executarea multor cópii i-a format o anumită ușurință, însă corecturile și sfaturile pe care Ioan Popa i le-a dat, l-au ajutat mult.

La acest simpozion abordează icoana Sfinților Constantin și Elena, într-o manieră simplă și clară. Schimbarea la Față este scena care îl împlinește cel mai mult. Este o icoană de format mare, pe care a adus-o în expunere. Chiar dacă are căutări și dorință de inovație, nu își pune deocamdată problema acestei abordări. Spune că inovația se originează în creația Domnului, iar icoanele vechi, dincolo de un exercițiu util, dacă devin modele vii prin rugăciune, post, măiestrie și talent, pot constitui o sursă de inspirație. Despre pictura bisericească cu caracter popular, spune că este foarte potrivită pentru bisericile maramureșene. O consideră sensibilă și naivă și, în ultimii ani, a încercat să își însușească elemente pe care le putea adapta, respectând compoziția și cromatica originare.

Povestește că, într-o zi, când lucra, un pictor bun, înainte să urce lângă el, pe schelă, s-a închinat la cele două icoane din biserică, chiar dacă erau icoane fără calități artistice. Acest gest a fost pentru el revelator, gândindu-se că o icoană trebuie să aibă în primul rând o calitate intrinsecă.

Participarea la simpozionul Iconari în Otopeni îl bucură, pentru că îl stimulează să lucreze, alături de ceilalți colegi, întru credință.

Stanislav Grecu (36 ani) a absolvit  Liceul de artă din Chișinău și Facultatea de Arte Vizuale ,,Ioan Andreescu” de la Cluj, secția pictură. S-a format ca ucenic în atelierul celebrului pictorului de școală rusă Dumitru Peicev. Împreună cu Florentin Stoian a lucrat în 2007 pe un șantier la o mânăstire din Oradea, cu hramul Bunavestire. A fost prilejul cu care a început să lucreze frescă, dar și primele icoane. În școala de la Chișinău, mai cu seamă în perioada liceului, a deprins o pictură realistă, academică, foarte tehnică, ceea ce artistul a perceput ca fiind o adevărată limitare. La Cluj, însă, a avut ocazia să redescopere pictura impresionistă și, în timpul facultății, a avut încercări chiar în zona picturii naive. Încă de la început, icoana, prin stilizarea ei, prin faptul că figurile nu erau redate realist, i-a sugerat o mai mare libertate. L-a marcat și i-a plăcut foarte mult. Venea dintr-o familie în care ortodoxia era la ea acasă, în care mama și bunica erau foarte credincioase și a descoperit în pictura de icoane lucrurile pe care le căuta.

A avut ocazia să lucreze și cu Ioan Popa. Această experiență i-a creat posibilitatea de a descoperi lucruri noi, mai puțin știute și a înțeles că acest tip de pictură bisericească îl așează în matcă. Accesul la baza de date a lui Ioan Popa i-a deschis noi perspective și i-a continuat căutările din facultate, în domeniul picturii naïve. Dacă vreme de mulți ani a avut resurse limitate în acest domeniu, consideră că accesul la o astfel de bază de date, atât de vastă, conține în el și riscul de a te rătăci. Ar trebui ani de zile să o poți parcurge și sorta. Cea mai mare provocare a artistului iconar i se pare aceea de a reuși să pregătească lucrurile și să le plaseze în context, să adapteze programul iconografic al unei biserici în funcție de locul și arhitectura acesteia. Căci i se pare ciudat să vezi într-o biserică maramureșană pictură paleologă, așa cum nu i se pare potrivit ca într-o biserică din Țara Românească să întâlnim pictură sârbească. Desigur că aici un rol foarte important îl are comanditarul.

Tema pe care a abordat-o în acest simpozion este o scenă de suflet: Adormirea Maicii Domnului, pe care a pictat-o, de-a lungul timpului, în diferite spații atipice mai mici sau mai mari. Pe lângă stilizarea necesară, cea mai mare provocare a constituit-o, după părerea sa, plasarea în context a elementelor cu character popular și integrarea lor, din punct de vedere cromatic și compozițional.

În ceea ce privește raportul între tradiție și inovație i se pare că util este, nu a copia fără sentiment, ci a recompune sintaxa unei icoane, pornind de la elemente de vocabular consacrate. Nu consideră că e greșit să vii cu ceva diferit, ci i se pare absurd să copiezi aceleși imagini în spații și biserici diferite, generând doar replici, fără un punct de vedere personal. Pe de altă parte, consideră  că libertatea de a inova implică responsabilitate pentru lucrul cât mai bine făcut și pentru păstrarea contextului liturgic.

 Alin Pater (33 ani) a absolvit Liceu de arte Sabin Drăgoi din Arad. A urmat cursurile Facultății de Arte plastice de la Universitatea de Vest din Timișoara, unde a absolvit inclusiv masterul în conservare și restaurare. Încă de mic, părinții l-au îndreptat spre desen și, foarte curând, la Palatul copiilor, a descoperit că icoana îl atrăgea. Un moment decisiv l-a consitituit apariția în proximitatea sa, a artistei Angela Hanc, care preda la Palatul copiilor, și care i-a împrumutat o carte de iconografie - Truda iconarului. De atunci, a citit tot ce a găsit pe tema icoanei și a provocat multe discutii pe această temă cu profesoara sa. Adevărata școală consideră, însă, că a dobândit-o pe șantiere.

La început, desconsidera icoana pe sticlă, crezând că oricine poate face asta și i se părea că este un tip de limbaj mai greu accesibil decât cel al icoanei culte. I se pare nedrept că icoana populară este considerată arta săracilor, fiind mai puțin apreciată decât icoana pe lemn, fresca și mozaicul. Iubește icoana pe sticlă, pentru frumusețea ei frustă și pentru mesajul ei direct, pentru funcționalitatea imaginii, cu mai puține teoretizări filozofice și o asemuie cu o gură de aer proaspăt. Există și în icoana populară modele clasice de la care, însă, artistul își permite să devieze căci consideră mai importantă viața icoanei decât copierea unui model. Nu de puține ori, se abate de la linia izvodului, pentru că spune că o copiere fără discernământ a modelelor doar pentru că sunt vechi, nu garantează valoarea. Căci și în vechime se făceau lucruri bune și mai puțin bune.

La simpozion, o pictează pe Cuvioasa Varvara, de care s-a apropiat citind viața sfintei. A adunat elemente și a compus scene, astfel încât icoana să se susțină teologic și estetic. Spune că apropierea de un sfânt, atunci când lucrezi o icoană, evlavia pe care o ai la acel sfânt ajută la clarificarea unor detalii importante. Fiecare lucrare aduce, dincolo de o provocare tehnică, o provocare duhovnicească, cu impact în sufletul celui ce lucrează. Nu de puține ori este greu de prevăzut dacă tu alegi icoana sau icoana te alege pe tine. Tradiția și inovația nu sunt în viziunea sa plasate pe o axă în puncte diametral opuse. Nu consideră că tradiția aparține trecutului și inovația viitorului, ci, mai curând că ochiul iconarului poate selecta elemente insolite din pictura veche, lucruri ce sunt de o incredibilă actualitate și care, puse într-o altă sintagmă, pot avea un caracter de inovație. Pentru asta însă este nevoie de responsabilitate și discernământ.