marți, 7 noiembrie 2017

Conferinte si vernisaj la simpozionul international de iconografie Iconari in Otopeni

Cea de-a cincea ediție a Simpozionului Iconari în Otopeni s-a încheiat. A fost o ediție intensă, plină de povești de viață, cu și despre martirii din închisorile comuniste, cu și despre iconari. S-au legat prietenii ce vor dura, au fost etalate experiențe cu care ne-am îmbogățit.

Ziua conferințelor a avut ca invitați pe Părintele Gavriil Varvaruc, care ne-a prezentat pe larg conceptul arhitectului Radu Mihăilescu pentru Memorialui de la Aiud. A fost apoi rândul domnului Radu Preda să ne facă un excurs extrem de consistent despre stadiul actual al cercetărilor în domeniul atât de sensibil al investigării crimelor comunismului, și nu doar la noi, ci și în spațiul în care comunismul a produs numeroase victime. Discursul domniei sale, de înalt nivel academic, a suscitat vii dezbateri, inclusiv cu invitații noștri din străinătate. După pauza de prânz, a fost rândul Monahiilor Parascheva  și Paisia, de la Mânăstirea Diaconești să ne expliciteze scenele din viața martirilor din închisorile comuniste, pe care le-au pictat într-o impresionantă lucrare colectivă. Domnul Vasile Jacques Iamandi ne-a povestit cu multă delicatețe scene care ar fi putut constitui scenariul unui lung metraj, dacă n-ar fi fost cruda realitate.

O prezentare din zona teoretic-academică de foarte bună calitate a avut și domnul Ștefan Ionescu – Berechet, care ne-a vorbit despre percepția icoanelor și a iconarilor în vremea disputei iconoclaștilor cu iconodulii.

Părintele  lector  universitar  dr. Ioan Bizău de la Cluj-Napoca ne-a încântat cu un discurs foarte viu, despre sacerdoțiul iconarului.

Seria de conferințe s-a încheiat cu un fel de mărturisire colectivă a fiecărui inconar în parte, despre drumul său până la icoană, despre demersul pe care ni l-a propus și despre raportarea la acest simpozion, care i s-a părut, fiecăruia, mai mult decât util.

A venit apoi momentul vernisajului, în care ni s-au alăturat mulți prieteni. A fost prilejul unui nou moment încărcat de bucurie, punctat și de corul de psalți, Adrian Stolnicul și Florin Leonte, cărora li s-a adăugat Petrou Yorgos, iconarul cipriot.

La vernisaj a fost prezent și P.S. Varlaam Polieșteanul.

Ne-am promis nouă că vom începe de azi pregătirea ediției viitoare, pentru că deja, această manifestare și-a dobândit un standard înalt, care ne responsabilizează.


Mulțumim Primăriei Otopeni, în special domnului Silviu Constantin Gheorghe, care ne sprijină an de an în organizarea acestui simpozion, dar și echipei Centrului Cultural Ion Manu, condusă de domnul Director Marian Ghenea, care ne asigură suportul logistic pe tot parcursul atelierelor. Fără acești oameni minunați, efortul nostru nu s-ar putea materializa.













--------------------------------------------
Expoziția va rămâne deschisă până în luna decembrie 2017 și va fi urmată de lansarea catalogului de ediție.

Evenimentul este realizat cu sprijinul Primăriei Orașului Otopeni și al Centrului Cultural ”Ion Manu”.

Parteneri: Librăria Bizantină, Librăria Sophia, Școala Agatonia, Square Media, Rost, Total Comunicare, ProfiART, Art&Hobby
Parteneri media: Igloo, Lumea Credinței, Observator Cultural, Lacasuri ortodoxe, Modernism, Asociatia culturala Karyes, Familia Ortodoxă, TVR 1, Universul Credinței, Radio Trinitas, Fundația Calea Victoriei, Jurnalul de Ilfov

vineri, 3 noiembrie 2017

Vineri atelier. Sambata conferinte si vernisaj. Simpozionul international de iconografie Iconari in Otopeni

tema ediției de anul acesta
Apărători ai Ortodoxiei și Martiri pentru Hristos din vremea comunismului


Sâmbătă, 4 noiembrie
Masă rotundă: între orele 10.00 - 12.30 și 14.00 - 19.00
Vernisajul expoziției: orele 19:00

(scrisoare din timpul atelierului deschis de astăzi - Mădălina Mirea, curator)


Lucrurile se precipită pe șantierul nostru. Primim din ce în ce mai mulți vizitatori, iconari, prieteni ai domeniului, ucenici care au parcurs în toți acești ani etape importante și au acum voci clare.
Străinii sunt surprinși de numărul mare de români care se manifestă în acest domeniu și ne întreabă unde s-au școlit. Din toate mărturiile reiese că, pe lângă educația artistică academică, pentru a se specializa în acest câmp, fiecare a depus un efort de autodidact, întins pe mulți ani. În toate zilele a fost cu noi echipa de la Trinitas TV: Simona Iordache și Daniel Petolea. Au stat cu noi zi-lumină și au luat ample interviuri invitaților noștri. Ceea ce rămâne după această experiență complexă va fi catalogul și filmul acestei ediții. Ioan Popa spune: nu ne vor trebui acum, imediat, dar vin din urmă ucenicii noștri și vor dori să știe, să vadă. Noi n-am avut privilegiul unei astfel de documentări. 

Vladimir Andreev vine de la Plevna, din Bulgaria. Vorbește românește, fiindcă a pictat doi ani frescă, la o biserică din Banat. A absolvit facultatea de teologie și s-a specializat în mai multe tehnici: al fresco, al secco, icoană, inclusiv în serioase studii de iconografie.
Spune că a parcurs un drum lung și că, de câte ori ar fi vrut să înceapă să lucreze altceva, pentru a-și câștiga traiul de zi cu zi, mereu primea o comandă care îl readucea pe cale. Pentru el, pictura este rugăciune, de aceea poate picta chiar și câte zece ore pe zi. Ascultă diferite stiluri de muzică, depinde de ce are de pictat: pentru detalii o tonalitate serenă, pentru chipuri ceva ce inspiră dragoste etc. Consideră că muzica este cea mai înaltă artă. La pictura unei icoane, poate lua o decizie în câteva minute, dar la o melodie se poate gândi să o analizeze, chiar și un an.
Este la curent cu tot ce s-a întâmplat la Iconari în Otopeni în toate edițiile precedente și consideră că Ioan alege, de fiecare dată, formulele optime de participanți. Se bucură mult că are ocazia să-i vadă pe viu pe colegii de breaslă a căror muncă o știe de pe facebook. Schimbul de idei i  se pare esențial, prin prisma faptului că pictura bisericească este vie și nu poate rămâne ca acum câteva secole.
Pictează doi sfinți din spațiul slav, figură întreagă: Sfântul Serafim Sobolev canonizat în februarie 2016 și Sfântul Luca al Crimeii, canonizat în 1995.
Sfântul Serafim a fost arhiepiscop în biserica Rusiei și legătura cu tema noastră este aceea că i-a ajutat și i-a protejat pe cei care au avut de suferit de pe urma comunismului. Sfântul Luca al Crimeii, un mare chirurg, s-a nevoit în Siberia. Pentru că există mărturii și fotografii ale oamenilor care i-au cunoscut, el și colegii lui iconari se consultă cu teologii dacă trebuie să reprezinte realist sau cât mai stilizat/spiritualizat trăsăturile lor.

Milan Pilipovic a avut mereu ceva de pictat. Dar fie că picta un peisaj, fie că desena un obiect pe hârtie sau pe computer, folosind programe de desen elaborate, nu se simțea împlinit. Căutarea sa duhovnicească a fost dublată de căutarea unui mijloc de expresie care să-l împlinească. Simțea în adâncul lui o flacară care-l încălzea, ori de câte ori privea un mozaic și și-ar fi dorit mult să poată să lucreze și el în această tehnică. Primul său mozaic l-a făcut din câteva pietre, pe care le-a spart cu ciocanul. A pictat un buchet de floarea soarelui, în care fiecare tușă închipuia o teseră. Apoi, vreme de mai multe luni a lucrat la un mozaic pe care nimeni nu l-a văzut. Într-o seară, după vecernie, părintele său duhovnic l-a întrebat: ce faci, Milan, la ce lucrezi? La  un mozaic, părinte, a venit răspunsul, firesc. Chipul Pantocratorului l-a recomandat pentru mânăstirea unde stareță era Maica Porfiria, cea care l-a îndrumat și i-a pus la îndemână regulile iconografice ale mozaicului.
Și chiar dacă s-a temut că nu se va putea întreține din această profesie, treptat, au început să-i vină comenzi, astfel încât și părinții săi, care au fost multă vreme sceptici, se bucură acum.
Milan este un spirit ordonat, dar mai ales tenace. Consideră că această ediție  a simpozinului Iconari în Otopeni este cel mai cu folos timp petrecut în România, de ani buni, de când tot vine, împreună cu soția sa, Gina Pilipovic, invitată la ediția cu numărul 4. Se simte în largu său, se bucură să fie laolaltă cu colegi din atâtea țări și cu personalități atât de diferite și ia această participare ca pe un dar de la Dumnezeu. Milan spune că rostul cel mai înalt al artei este să fie în biserică, munca sa este o profesiune de credință și știe că cel mai mare câștig al său este acela de a petrece ore în șir muncind și rugându-se deopotrivă.  

Tot azi, Ivan Polverari ne-a făcut o demonstrație de tehnică encaustică.
Nicolai Smetanin ne-a ținut o mică prelegere despre arta bisericească în Rusia contemporană.
Artiștii dau zor să finalizeze lucrările.
Noi ne pregătim pentru conferințele de mâine, la care vă așteptăm.


Atelierul deschis din cadrul simpozionului "Iconari în Otopeni" este urmat sâmbătă, 4 noiembrie, de întâlniri și conferințe pe tema “Apărători ai Ortodoxiei și Martiri pentru Hristos din vremea comunismului”. Masa rotundă va fi organizată informal, în sensul unei întâlniri de discuții asupra temei prezentei ediții și asupra icoanelor realizate pentru eveniment, alături de invitați ai organizatorului din zona picturii, arhitecturii, artei, sociologiei și teologiei. 


Protosinghel Gavriil Varvaruc, starețul schitului Înălțarea Sfintei Cruci, Aiud - Simbolistica spațiului arhitectural de la Mănăstirea Aiud – Jertfă și Înviere
Radu Preda, director executiv IICCMER - Cultura memoriei și cultura vizuală”.  Aspecte etice și teologice
Pr. lect. univ. dr. Ioan Bizău, Cluj-Napoca - Icoana Bisericii - imagine liturgică a sfințeniei. Sacerdoțiul iconografilor
Ștefan Ionescu Berechet, Lector univ. dr. al Facultății de Teologie Ortodoxă a Universității din București și membru al Comisiei de Pictură Bisericească a Patriarhiei - Lucrarea iconarului în lumina iconologiei bizantine și a erminiilor de pictură
Monahiile Parascheva Avădanei și Paisia de la mănăstirea Diaconești - Reprezentări între pătimire și har ale mărturisitorilor din temnițe
Vasile Jacques Iamandi, fo deținut politic

Începând cu orele 19:00, va avea loc vernisajul expoziției, la Centrul Cultural ”Ion Manu” din Otopeni.

Anul acesta au participat iconari din România, Rusia, Grecia, Cipru, Serbia, Bielorusia, Ucraina, Georgia, Polonia și Italia. Tema simpozionului internațional de iconografie subscrie anului omagial declarat de Sfântul Sinod al sfintelor icoane, al iconarilor și pictorilor bisericești și an comemorativ Justinian Patriarhul și al apărătorilor Ortodoxiei în timpul comunismului.


--------------------------------------------
Evenimentul este realizat cu sprijinul Primăriei Orașului Otopeni și al Centrului Cultural ”Ion Manu”.

Parteneri: Librăria Bizantină, Librăria Sophia, Școala Agatonia, Square Media, Rost, Total Comunicare, ProfiART, Art&Hobby
Parteneri media: Igloo, Lumea Credinței, Observator Cultural, Lacasuri ortodoxe, Modernism, Asociatia culturala Karyes, Familia Ortodoxă, TVR 1, Universul Credinței, Radio Trinitas, Fundația Calea Victoriei, Jurnalul de Ilfov
















joi, 2 noiembrie 2017

A patra zi a simpozionului international de iconografie Iconari in Otopeni

(scrisoare de la locul faptei - Mădălina Mirea, curator)

Expoziția începe să se precizeze treptat. Vizitatorii vin și pleacă, ne ajută și această toamnă blândă, târzie.
Am povestit, în prima parte a zilei cu artista din Georgia. Mărturia sa, despre sfântul contemporan pe care a ales să-l înfățișeze, este una emoționantă. Despre Sfântul Gavriil se spune că a fost nebun întru Hristos. Avea o mimică foarte mobilă și din imaginile care circulau cu el, Qetevani  nu reușea să surprindă o expresie reprezentativă pentru sfințenia sa. După numeroase încercări, descurajată, a luat panoul de lemn, a mers la mormântul sfântului și s-a rugat să o ajute. Chipul s-a limpezit și este cel pe care îl pictează și acum aici, cu noi.

Cu Ivan Polverari de la Roma, am povestit despre numele lui neobișnuit, dat de mama sa, care citea Frații Karamazov când era însărcinată și despre bunicii săi, comuniști fervenți. Și despre cele trei momente care i-au marcat devenirea ca iconar. Primul, petrecut la vârsta de șapte ani, când învățătoarea din școala primară, care i-a pus la îndemână o reproducere a Madonnei di Crevole, de Duccio di Buoninsegna, și cu care a experimentat timid, câteva tehnici de desen și pictură. Al doilea, care ține de conștientizarea puterii rugăciunii, petrecut atunci când bunicul său i-a povestit cum, fiind luat prizonier de către nemți, în timpul celui de-al doilea Război Mondial, a petrecut ani buni, exilat pe insula Rodhos. În fiecare zi ducea, într-o cutie de muniții, flori pe care le închina la icoana Fecioarei, pe care o ruga să îi înlesnească întoarcerea la ai săi. Cel de-al treilea, generat de două cadre cu o icoană a Maicii Domnului cu Pruncul, dintr-un documentar despre lumea greacă, ce se difuza la televiziunea italiană.
A lucrat multă vreme desen și pictură, aproape la întâmplare, autodidact, fără să cunoască tehnici sau procedee. Pașii i-au fost îndrumați, într-un bun moment al vieții sale, către mânăstirea rusească din Roma, unde, Maica Iugna a fost prima sa maestră în adevăratul sens al cuvântului. Ea este și cea care l-a îndemnat să meargă la Trento, la mijlocul anilor 90, unde, copil de pensule al marelui maestru al iconografiei Fabio Nones, decide că asta va fi și profesia sa: aceea de iconar. Nu a fost o alegere ușoară, mai cu seamă în Italia acelori ani, în care iconografia era percepută ca fiind ceva venit din exterior, și nu ca având profunde rădăcini pe pământul latin. A asumat acest drum, cu toate dificultățile ce derivau de aici, trăind ani de zile doar cu pâine, asumând că va avea târziu o familie sa.
În 1996 s-a întors în locul său natal, lângă Urbino, unde și-a deschis un mic atelier de icoane. A avut comenzi pentru icoane de botez, sau care erau oferite mirilor, la slujba de cununie. Apoi s-a stabilit la Roma, unde trăiește și azi, din rodul muncii sale de iconar, împreună cu soția și fiica sa.
Despre participarea la acest simpozion spune că este o bucurie și că o mare parte dintre colegii săi de la Roma l-au susținut, spunând că, prin participarea sa aici, le oferă și lor recunoaștere, confirmare. Consideră că acest tip de manifestări nu este doat necesar, ci vital.
Despre icoana propusă, Iisus Răstignit, îmbrăcat în colobium purpuriu, spune că este un prototip de reprezentare siriac, din primele secole, care parcurge spațiul creștin occidental pentru a se întoarce, azi, pentru a onora memoria noilor martiri, în Orientul Apropiat. Crede cu putere că icoana, ca expresie înaltă a artei sacre, bisericești, unifică cele două brațe ale creștinismului (cel catolic și cel ortodox) și că ne amintește, cu fiecare manifestare a sa, că am fost uniți pentru mai bine de un mileniu. Deși este singurul catolic prezent la această ediție, simte că are o datorie de onoare pentru biserica ortodoxă și privilegiază, la nivelul discursului, arta catacombelor, originea comună a artei sacre din orient și din occident.

Petrou Yorgos din Larnaca, Cipru, a pictat de când se știe. În clasele primare, desena din memorie sfinți pe care îi văzuse în biserică. La șapte ani, a avut șansa să devină vecinul unui refugiat din nordul Ciprului, care l-a învățat tainele icoanei dar și ale muzicii psaltice. Se roagă și azi pentru el. Maestrul maestrului său a devenit și maestrul său. Părintele Simeon este cel care l-a trimis să studieze teologia la Atena. A devenit profesor și, cu elevii săi, care au între 12 și 18 ani, pictează uneori icoane, sau cântă, după caz, muzică psaltică. Are șase copii și mulțumește Domnului că l-a binecuvântat, atât în plan personal, cât și profesional.
A mai participat la ateliere de acest gen, în Slovacia, această ediție i se pare însă specială, pentru că este dedicată martirilor din închisorile comuniste, despre care el știe deja multe lucruri. Povestea este că, venind într-o seară pe un drum de munte, din Cipru, mașina i s-a defectat. Un român și un bulgar l-au ajutat și el le-a pus întrebări despre martirii din închisorile comuniste de la noi. Ei au fost surprinși că el citise cartea lui  Valeriu Gafencu, tradusă în engleză. Îi fusese dăruită de părintele de la biseirica la care Yorgos cântă în strană. Ajuns acasă, după o noapte dificilă, a găsit mesajul de pe facebook de la Ioan Popa, prin care acesta îl invita la acest simpozion. A considerat un semn divin și s-a îndreptat către noi.
Icoana la care lucrează aici, este una tipic cipriotă: Maica Domnului Îndurătoarea din Kykkos (Eleusa Kykkotissa). Despre originalul acestei icoane se crede că este unul dintre puținele prototipuri pictate de Sf. Apostol Luca. Se păstrează în Cipru, într-o mânăstire din secolul al XII-lea, ale cărei baze au fost puse de călugărul Isaia. Este o icoană de mici dimensiuni, pictată în tehnica encaustică, acoperită cu argint, într-o ramă impunătoare. Este surprins, la rândul său, că domnul Marcel Petrișor, a citit ieri de la prima vedere că modalitatea în care este înfățișat Iisus are legătură cu Rastignirea: gâtul, expus spre tăiere (mielul lui Dumnezeu sacrificat), picioarele goale, cu călcâiele expuse, aluzie la profeția conform căreia cu călcâiul gol va fi strivit șarpele din vechime. Faptul că Iisus poartă cercel, face referire la modalitatea folosită în Asia Minor de a marca fiul unic.


Atât pentru ziua de azi. Vă așteptăm cu drag la Otopeni, cum vedeți, poveștile se încheagă într-o istorie comună, cea a unei trude binecuvântate!














miercuri, 1 noiembrie 2017

A treia zi a simpozionului international de iconografie Iconari in Otopeni

(scrisoare de la locul faptei - Mădălina Mirea, curator)

Cum să cuprinzi în câteva rânduri toate câte se întamplă într-o zi la atelierul nostru?

Astăzi a fost ziua artiștilor români. Și am primit vizite importante. Dimineață, ne-a cercetat Preasfințitul Timotei Prahoveanu, care a făcut un tur de atelier cu Pr. Cristian Burcea și cu dl. Silviu Gheorghe, primarul din Otopeni, fără de care această manifestare nu ar fi fost posibilă. Pe seară, a venit dl  Marcel Petrișor, care ne-a răvășit cu mărturiile sale din timpul detenției în închisorile comuniste.

Am vorbit cu Vasile Lefter,  un artist născut într-un sat la granița dintre Suceava, Iași și Neamț. Parcursul său a fost lin. A crescut în preajma tatălui său, un artist fără pretenții, dar cu o bună formație artistică interbelică și care, după ce n-a mai lucrat pe șantiere, s-a retras și a pictat cruci și prapuri. Vasile s-a trezit lucrând, de la vârste mici, iar la șaisprezece ani a venit la București, ucenic al lui  Grigore Popescu, cel care, la acea vreme, lucra la Biserica Flămânda. A rămas direct pe șantier, n-a mai plecat acasă. A mers apoi la Liceul Toniza, iar în vacanțe mergea pe șantiere: Tismana, Cozia, mai târziu Râmețul.
S-a stabilit la Alba – Iulia, unde a pictat biserica Sfântul Ioan Botezătorul, dar, în ultimii doi ani, a revenit la Iași, pentru un proiect de suflet, la care lucrează încă: Adormirea Maicii Domnului – Galata.
Este pentru prima dată la un astfel de simpozion, și, deși este obișnuit cu munca în echipă, pe șantier, aici este vorba despre o altfel de colaborare. Se schimbă idei și impresii, nu este ca pe schelă, când fiecare este specializat într-un anume set de operațiuni. Este plăcut surprins de diversitatea abordărilor și consideră că este foarte utilă o atare confruntare.
Lucrarea pe care o propune cu această ocazie, are la bază un concept îndelung elaborat. Ar vrea să surprindă ideea de popor creștin, rezilient în fața prigoanei comuniste. Are atât figuri generice, cât și figuri emblematice, recognoscibile. Închisoarea se transformă în biserică luminoasă, așezată sub ocrotirea lui Iisus Emanuel, nădejdea noastră că este și va rămâne cu noi.

Cristina Șchiop s-a născut în Bucovina și chiar dacă mama ei ar fi vrut să meargă la liceul sanitar, Cristina a mers la rudele de la Timișoara, unde a făcut liceul cu profil de prelucrarea lemnului și sculptură. A lucrat de timpuriu la combinatul de prelucrarea lemnului din Caransebeș, făcând mobilă stil, desene și sculptură ornamentală. A stat pe lângă meșteri cu experiență, care făceau prototipurile ce erau apoi multiplicate. Dar sufletul său tânjea după sculptura figurativă. S-a apropiat de sculptura bisericească prin maestrul său, Ștefan Goja, pe care l-a prins în ultima perioadă a vieții sale, când acesta făcea doar proiecte. Maestrul i-a dat o probă de lucru: un dormitor Ludovic al XVI-lea. Artistei nu i-au plăcut trandafirii care decorau mobilierul. Erau stângaci, semănau cu mici verze. A dat detaliilor o atare plasticitate, încât maestrul a păstrat-o în proximitatea sa.
A mers la facultate târziu și a avut șansa să dea din nou pentru un om special: Doina Mihăilescu, sufletul Universității de Vest, care a încurajat-o pe parcursul celor cinci an de studiu. A lucrat la restaurarea mai multor obiecte și a acceptat toate provocările pe care viața i le-a dat. Și nu au fost puține. Ar fi vrut să picteze icoane, însă se simțea mult mai sigură ca expresie artistică în sculptură, așa că a început să sculpteze icoane cu Maica Domnului în meplat. Detaliile, atât de suplu redate, ai spune că sunt făcute cu pensula, nu cu dalta.
Un fost coleg de combinat s-a călugărit la Muntele Athos. În timpul noviciatului său, la mânăstirea Lupșa, a fost nevoie de cineva care să alcătuiască altarul și ușile. A dus la bun sfârșit această lucrare, cu   luare aminte ca toate motivele, fie ele vegetale sau decorative, să semnifice ceva, ca în creștinismul timpuriu.
Lucrul său este o mărturisire de credință, este rugăciunea sa, mulțumirea că își poate împlini rostul.
Se bucură să fie aici cu noi, chiar dacă i se pare că nivelul este unul mult prea înalt. I-am spus că povestea este este despre anduranță și că poate acționa ca un catalizator pentru dorința de devenire a fiecărui ucenic dintre cei care ne trec pragul .

Despre simbolul pelicanului, pe care a ales să-l înfățișeze în medalion, ne spune că este o metaforă a Răstignirii. Chiar dacă pelicanul își pune cuibul cu pui la înălțime, ferit de șarpe, acesta se orientează după cum bate vântul și tot ajunge la ei. Când pelicanul își vede puii uciși, își întinde aripile către cer, cu ciocul își străpunge coasta și picură sânge, în ciocurile puilor săi, care învie. Metafora e destul de transparentă.


Actualizăm acum conținutul blogului nostru și promitem să revenim cu mărturia domnului Marcel Petrișor.





















Nu greșesc dacă îl număr cu membri echipei din acest an pe Laurian Țoța. El a prelucrat imaginile din portofoliile artiștilor și a printat în format mare icoanele care n-au putut veni la Otopeni. A calculat distanțe și a rezervat bilete de avion pentru participanți. Tot el ni l-a adus azi pe domnul Marcel Petrișor, pentru că domnia sa nu va mai fi aici sâmbătă, când era invitat să ne vorbească despre experiența detenției în închisorile comuniste.

La intrare, pe peretele din stânga, avem expusă o reproducere la scară mai mare a icoanei noilor martiri, lucrare colectivă a maicilor de la Diaconești. Într-un din scene, apare chiar Marcel Petrișor, iar momentul în care ne-a povestit scena, a fost cu unul cu adevărat emoționant.

Avea 27 de ani, când a fost încarcerat la Jilava, în celulă cu Costache Oprișan și cu Gheorghe Calciu. În fiecare celulă era arondat câte un bolnav de tuberculoză în stadiu final, cu scopul de a a-i contamina și pe ceilalți. Astfel că, în primele 6 săptămâni, au murit 5 din lotul de 16 deținuți politici de la Jilava. Scena, cutremurătoare, îl înfățișează pe Oprișan, muribund și pe Petrișor, încercând să îi ia pulsul. Într-un colț, Gheorghe Calciu își deschide o venă, pentru a preleva limfă pentru cel ce stă să moară. Noi ne-am înfiorat, spune Marcel Petrișor, dar Oprișan n-a băut. Din cele 140 de grame de pâine, ce se împărțeau de două ori pe săptămână, o bună parte se punea la mucegăit, se dizolva apoi în apa tulbure, ce se împărțea pe post de cafea și se dădea celui bolnav.

”După moartea lui Oprișan, am fost, o vreme, foarte descumpăniți. A venit, apoi, rândul meu să mă îmbolnăvesc. O cruntă boală intestinală, cu evacuare de sânge. Calciu a primit două pastile de tetraciclină, pe care le-a ascuns în interiorul buzei de jos. Le primise de la un fost coleg al său de facultate, care venise să ne vadă, după o grevă a foamei pe care o făcuserăm, timp de două săptămâni. M-a spălat, mi-a administrat cele două pastile, apoi a stat cu mine, spunându-mi: să nu mori ziua, că nu e bine să mori ziua. Pe după-amiază, din nou: nu e bine să mori după amiază, de noapte ce să mai zic. Dimineața am clipit, să îi anunț pe toți că sunt încă viu. Bine că n-ai murit, mi-a spus Calciu, că nu mai știam ce să-ți mai zic. Apoi mi-a dat porția lui de pâine pe 8 luni, ca să mă întremez, la fel și celălalt coleg de cameră. La noi e o vorbă: Dumnezeu îți dă și traiul și mălaiul, care vrea să însemne că îți dă abilitățile să îndeplinești misiunea pentru care ai te-ai născut. În situații limită te poți confrunta cu eul tău cel mai profund, atunci poți să te cunoști mai bine. De aceea, eu nu mă uit la o icoană, ci icoana se uită le mine și eu sunt înfrigurat de ce poate vedea în adâncul meu.”


Astfel de mărturii, ale oamenilor care au trecut prin iadul închisorilor comuniste, relativizează micile noastre suferințe de zi cu zi. M-am gândit, cu lacrimi cu greu reținute: să nu dea Dumnezeu omului, cât poate să ducă!